Pe vremuri, când avea România armată, tata a fost len-colonel sub descoperire, nu ca Turcescu. Om frumos, îi stătea bine cu cașchetă și-n verde, cu pistol la brâu. Toate muierile oftau după el și mama era mândră de asta. Da-l iubeau și subalternii și colegii, nu numai că era bărbat de pus la răsărit să te-nchini la el, ci că avea o tăcere inspirațională-n el de ți-era și rușine să nu-l respecți. Rădeau și curcile de tine dacă-l vorbeai de rău, că era clar că ești prost îngrămădit.

Într-o seară, mi-aduc aminte, copilă fiind, a venit la noi în vizită un cuplu. Nu știu ca să spun corect dacă el îi era subordonat numa’ ei sau și tatei, ori lui îi era doar coleg. Da’ cert e că eu pe el îl știu de “boule” și pe ea de “țuca”. Așa se alintau ei între ei. Numele lor mi s-au pierdut în ceața amintirilor băute. Ne erau vecini și-i vedeam mereu foarte languroși mână-n mână, ducând gunoiu-n trening, mereu ne-dezlipiți.

Și cum ziceam, veniră ei în vizită la noi. Ceva aniversare, nu mai știu, că era masă pusă, ei doi porumbei de ți se strepezeau dinții d-atâta romantism, apucă să povestească, subiectu’ fiind dulcețurile și toamna lor.

Ea:

– Ia zi, boule, de ce nu mai avem noi dulceață?

El, spășit, cu privirea-n papuci:

– C-am mâncat-o eu, țuca.

Tăcere jenantă. Mama deja căuta pe masă cu degetele să schimbe subiectu’ c-o salata boef, ceva, să-l salveze pe amărât, da’ mi-l văzu pe “bou” că îndrăznește să se apere și îngădui să-l audă:

– Da, mă, țuca, da’ cine a făcut-o?

Ea, sfâșiindu-i demnitatea carnasier, în piața publică:

– Tu, boule, da’ asta nu-nseamnă că trebuia s-o mănânci pe toată.

———

loc de sfârșit

About The Author

Leave a Reply

Your email address will not be published.